Albatros sufletesc

Când mă tem că valul îşi va pierde aripile
în avântarea lui către înfăptuire...
Iluzia mea uită de necuvântarea în iubire
a iubirii înşişi,
în tumultul nervos al unei Mări Negre
înnegurită de atâtea vise
ce de-a pururi nu vor zbura mai mult decât le prezise
orizontul însuşi.

Orizontul nu te vrea mai sus decât iluzia sa
căci el e cel mai drept dintre visători.
Dar din miezul unui întuneric crud se arăta
Soarele celor cu suflet matinal de călători,
Soarele care răsare numai o data la fel,
numai o dată din Mare.

Sângele pletelor sale radiau pieptănând cerul în roşu.
Marea le vedea în acelaşi întuneric
din care Doamna în Roşu se născuse,
din care Domnul îndoliat mască îşi făcuse.
În fiecare dimineaţă marină se crea întâia,unica
iubire a Pământului,Roşul şi Negrul psihologic:
valul îşi înălţa dragostea în ciocul unui pescăruş
-poetul cerului,istericul pământului-
pescăruşul transfigura totul în cuvânt
-aici şi-a călcat întâia oară pe greşeli-
şi trecând prin Soare,fără să clipească,
numai din priviri a absorbit inima Doamnei
şi clipind a trădat dragostea mare a Mării
continuând astfel să greşească…
Naivul pescăruş a luat din densa materie a Soarelui
râsul de femeie care minte,ajuns şi la mal,târât pe nisip,
lovit de un val matur sub niciun chip.

Râsul se târăşte până în adâncul Negrei Mări,
ce printr-un răcnet ucide marinarii...
ce au ucis la rândul lor albatroşii altor zări.
De atunci o amintire,un semn de iubire
îi izbeşte furia de stânci
şi-ţi trânteşte speranţa pe brânci în faţa fortei ei,
Zeu creator-distrugător.

Roşu şi Negru...Marea trădată de propria pasiune!
O altă privire îndrăgostită de Soare,
O altă iubire născuta din Mare...
Marea Neagră,capricioasă,haotică,atotcreatoare...
Marea Neagră a sufletului meu...

Când mă tem că îmi voi pierde aripile
în avântarea mea către înfăptuire...
Iluzia mea uită de dezamăgirea în iubire
a iubirii înşişi.

prea multa,prea putina toamna...

Ea nu ma priveste,nu ma cunoaste.

Eu...o cunosc,o...privesc,o...iubesc.Da!

Stau intr-un colt fara anotimpuri

Si-mi bate inima mai puternic cu fiecare moarte a acestor timpuri-

in fiecare moarte a fiecarei frunze.

Imi inchid ochii cat pot de strans si imi dezbrac sufletul in avantul vantului-

corabii insangerate de dor in panze.

O las sa-mi franga oasele trezite numai cu sange de dorinta amara,

cum eu,din gelozie improvizata,ii zdrobesc frunzele in fiecare seara.

Mi-as inchide ochii cu forta,cat pot de mult.

mi-as dezbraca sufletul,l-as lasa strain

Sa-l ascult fara tumult

Fara mine.

Noaptea m-ar tine la ea in ritmul ultimului val.

Dar nu...nu voi putea lovi nicicand un mal.

E de prisos...

Toamna se lasa parasita din cer pana-n pamant.Nu ma privea

si cine stie daca cel putin ma asculta...

Doar Luna ne-a apropiat,tarziu

cand scancetul si nervii sai s-au rasturnat pe chipu-mi viu.

Chip al tacerii mele .Nervii ei de toamna nebuna.

Eu taceam,iar ea urla in freamat batran

de-atata toamna,de-atatea anotimpuri.

Despica pana si rasuflarea aerului

de frica sa...de frica sa nu moara singura.

Cat as vrea sa fiu,sa fi fost!Dar nu sunt...

n-am fost nicicand.

Eu nu o cunosc,recunosc.O...iubesc;o...privesc.

Ea ma cunoaste,o stiu;nu ma iubeste.

si nici de-ar vrea nu ar putea

sa ma priveasca.Nu ma priveste.

Mars funerar

Am ajuns din nou aici.Nu stiu cum sa incep,devin prea sincera si arunc doar expozitiuni ce alearga intr-o forfota estivala pe plaja Eului meu fara a se arunca in marea negrului viitor.Crezi ca misterul este intruchipat de Doamna in Rosu?Ei bine,Doamna in Rosu este innegurita de umbra caleidoscopului lumii mele.Ma tem ca armonia mea e incatusata in mii si mii de nevralgii.Nu ma tem.Resemnare monahala...asta am invatat pana la urma!

In definitiv,imi las privirea in reverie intru mine.Doar agitatie,explozii de intimitati...explozii inovatoare ce-mi aduc tacerea pana-n culmile agitatiei pozitive din juru-mi.Lumina de care ma agat e prea agera pentru mine,o unda electromagnetica care pe cat creste pe atat imi incetineste timpul.Dar nu in sensul pe care l-am visat cu totii adesea in unele ocazii.L-a furat din buzunarul camasii amintirilor,fara sa-mi fi dat seama pana mai acum...

Am invatat de fapt din invatatura altuia:sunt singurul in valsul ideal al strajerului noptii,nu singura in lumina unui fara de sfarsit nesfarsit.Poate asta m-a condus la povestea unui vitraliu...admirat de toti,prin el nu se poate privi.Din interior nu poti vedea extrovertita planeta,nicidecum de pe strazi nu vei vedea caldura si siguranta unei spovedanii in fata noptii.Intr-o zi,un nebun voios il sparge din exasperare...poate oameni s-au regasit,insa fara nicio relicva vitraliu,odata admirat de trecatori,este uitat...disparut.Realmente disparut.Dar nu-i asa ca nimic nu dispare?Totul se transforma.Tu in ce te transformi?Eu...?

Am invatat ca nu-i chin mai placut decat marturisirea in straja noptii,cu luna ca suveran al boemitatii fumand ca un soldat rus sculptand norii ...nedemni de sarmul ei,dar fericiti calatori ai oftatului eteric al lui Cohen in visarea sau amintirile faimoasei haine albastrii.Aceasta intriga,acest impuls.Fumul nomad nefiind altceva decat gandul meu...Palpitand in mangaierea cantecului,pana acesta arde aprins de pasiunea momentului pana la cenusa trecutului(viitorului?!),renascandu-mi in suflet ca parte din mine.

Poate am nevoie de marsul funerar,care adesea ma purta in armonia creatiei...spre rasaritul tuturor roadelor vietii mele.Ce bine ca-i fost,Chopin!

Ce bine ca sunt?!

In tot acest sfarsit...

Nici inger,nici demon
Azi nu se arata.
Cuvinte...de dor
Viitorul nu iarta.

Caci nici vicii al sau suflet
Nu putea sa admire...
Iar suspin in rasuflet
Nu putea,nu putea
Sa respire.

Nu vreau sa ma-ncred in viitor,
Si nici in idealuri de tanar actor
Dar vremuri s-au aruncat intr-un vals prea tacut
Intr-un vortex tremurand in amagiri de temut.

N-am putut,n-o sa pot nici acum...
Nici chiar acum pe ultimul drum...
In ultima emotie de taina
Al tau nume sa-l revad sau sa-l spun.

Tacere nu zboara in aer
Ci iluzia unui zbor implinit,
Scump miraj halucinant indragit,
Nelinistit interpretand vechiul salut
Al unui ras pe-o alta exaltare
Spre necunoscut.

Eronat nu este omul.
Cand nebunul tren ce-i gazduieste somnul
Nu a murit inainte de a se naste.
Si-a luat in ras pericolul ce-l paste
Insemnat in versetul lumilor
De apoi,fara ca maine sa mai vina.

Surogat

Nu voi mai vorbi.

De-ndata cuvantul meu va deveni suprem

Nu voi mai gandi.

De-ndata gandul meu va fi totem.

Nimic nu voi mai face de azi,de-acum,de maine

Dintotdeauna,de-a pururi,nu voi face nimic.

Iar faptele mele vitejeste se vor frange ...cate-un pic

In statui,cum in stanci viciul armatei Marii Moarte

Aprind dorul de salt,urmat de-avant.

Aprind dorul de vant,urmat de destin sfant.

De ieri nu am mai clipit.

Niciun vis in negura n-a mai patruns.

De azi nu am mai citit.

De-azurul coastei acum viata n-am ascuns.

Sarea in bucate,pe obraji insagerati de trandafiri

A renuntat naluca arsul randurilor intru lirice povestiri.

Si a vibrat alaturi de vant si de ostiri

Intr-a zeilor glorie,si a gloriei iubiri.

In veci viitorul se va hrani cu amintiri,ai spus.

Dar de azi licariri de arama in marmuri de taceri s-au cioplit

Idealul eroic in al meu suflet a coclit.

Iar vibratii pictate in primaveri mi-au impus

Sa nu simt,sa nu mint.

M-ai inaltat in varful colinei

De unde sufletul de atat de mult timp a cazut.

Dansand in halucinatia serpentinei

Ai uitat sa-mi redai tot ce-n trecut eu am avut.

De aici aud zilnic marsul trist al zeilor,

Monstrii sacrii,pioneri ai vietii mele...

Strasnica amintire la poalele acestor radacini

Sub pasiunea idolilor,vechi mormant al unui cer plin de stele.

De Maine nu stiu nimic,tot ti-am pomenit de acest nume...

Niciodata insa nu l-am cunoscut,nu stiu ce-ar putea vrea de la lume.

Indolent,neatent,visator...in spate carand un rucsacior

Dicsit cu negura si ceata ravasita

In mister se preface,in taina cinstita dintr-o clipire robita

De plebea omului de sub brazi.

Chipul ii dispare timid pe sub buclele noptii.

Iar paru-i roteste vantului morile sortii.

Se zvoneste ca El niciodata nu clipeste...

Si de-l vei privi in ochi,sclipirea lor te orbeste...

Dar frumusetea lui nebanuita,soptita roiul adierii,

Te obsedeaza pana in culmile tacerii...

Invoc zefirul gandurilor tale

Retoric suras prins intre porti medievale,

Purtat de revolutii,razboaie si solutii ale

Suprematiei sociale.

Ucis in primul tau genocid,suras in hohot de plans

In hohot de boala,in tropot de-armate

Familii alarmate la urletul tunului-bataie a inimii mele...

Primordial suras de prunc?Unde-ai fugit si ce-ai facut din tine?

Ce te-a speriat?Un ceas invaluit in rau?...un ceas invaluit in bine?

In cruzimea ploii doar cuvinte legendare ma aprind

Cantate in acelasi mars poetic,tanguind

Intrumentele sufletului,raspandind

Acalmie,demonica lege a raiului.

In varful craiului nimic nu voi gandi

Nimic nu voi mai spune...

Caci sufletul imi e cazut 

Fara ca lupta macar sa fi-nceput.

Dor nebun

Noaptea varsă peste naţiuni urlet de-ntuneric onest
Şi tăceri se târăsc în lacul dreptăţii înmărmurit de soare,
Un soare de pe alte văi,un soare cenuşiu aflat în arest...
Martirul propriei noastre indiferenţe oare?

Ziua se-arată trufaşă,irezistibilă în litoralul păsărilor,
Pastel divin al oamenilor…
Şi toate fiinţele îşi jertfesc existenţa
Pe-altarul energiei… la stăruinţa
Viselor.

Şi toată această discrepanţă
Invocă speranţă,mister şi credinţă
Ce cred eu că-s de cuviinţă
În zborul nostru
Fără aripi.

Acelaşi suflet,acelaşi gând Omenesc.
Purtând în noi acelaşi păcat Strămoşesc,
Aceeaşi dorinţă de Omenie…
De-a pururi,în vecii vecilor…

Dacă un simplu strop de lumină poate săvârşi
Legământul suprem,neobosit tovarăş al timpului
De ce vrem să aflăm cam câtă ură ne poate covârşi
În singurătatea fără nume,în tirania lupului.

Acest animal c-o licoare roşie arzându-i în ochi
Şi obraji însângeraţi de-un vânt siberian
Veghează de ani buni lângă naivul Prut
Orice rază ce-a cutezat sau a putut
Penetra zidul dintre doi fraţi.

Şi tot acest somn,bunul meu domn,
Nu te va deştepta nicicum…
Vei fi jertfit în propri-ţi viaţă,
Dar nu te voi lăsa acum...

Înotând întra-le Europei mări
Acest peşte plânge fără să-şi audă suspinul
Căutând să se ascundă într-ale lumii reci zări
Cruntul lui dor însetat de veninul
Unei îmbrăţişări apune în nostalgii.

Chiar şi tristeţea se teme de moarte
În nouăzeci şi două de dorinţe
Adormite pe speranţe deşarte
Veni-va oare salvarea din pierzanie?

Căci sufletele noastre pierdute sunt
În libertate vom muri,fără de cuvânt.
Iar dacă ne-am scălda în robia Prutului
În cenuşa trecutului
Am ţese fragede amintiri.

Acelaşi urlet pur stăvilit pe-al meu gând
“Basarabia-pământ Românesc”
Spune pasărea fără de cânt
Ce-n al său zbor îşi caută mama în vânt.
Acelaşi port istoric grăiesc
De-a pururi,în vecii vecilor....
Amin.

Societatea poeţilor dispăruţi

Când noaptea îşi aruncă voalul
Peste chipuri de mirese ce n-au îndrăznit să spere
Doamna în negru îşi îmbracă şalul
Înzestrat cu regalitatea dintr-o graţioasă adiere.

Ea pluteşte glacial prin labirintul vieţii
Căutându-şi amintirile în astrul spiritelor nopţii
Pierdute-n negura trecutului,în şiretlicurile ceţii
În simbolismul relicvei imperiului morţii.

Cele patru anotimpuri se lasă admirate
Cântate de orchestra ochilor ei,
Sonată a lunii ce tot plânge la zei
În grădinile paradisului,de prea mult timp uitate.

Grădini cu porţi din aur şi haine din papirus
Plină cu flori crescând într-un ideal poem
Plină cu bieţi poeţi trăind prin al lor virus
Într-o speranţă fină dintr-al lor vis boem.

Misterioasa doamnă îşi despleteşte părul
Lăsând în vânt şiroaie de cuvinte,
Oh,dulce polen luminând doar pentru dorul
Al unor timide flori,cu aspiraţii sfinte.

Tu nu poţi să-nţelegi sumbrul locaş,clădit din şoapte!
Când soarele arde priviri naive-n noapte,
Când vara aprinde patimi în miezul proprie-ţi ierni,
Când marea este părul unui munte etern.
Când omul nu mai caută nimic din ce-a pierdut
Şi îşi trăieşte viaţa de la început.

Dorinţe primordiale

Micul nostru copil nu-şi ţese iubirea din cuvinte
El admiră răsăritul trandafirilor neobosiţi
Mângâiaţi de vise si tăceri de oseminte…
Necunoscând priviri tăioase ori oameni impietriţi
În faţa aceluiaşi gând,repetat din nou…şi din nou
Un gând sculptat în eternitate.

Naiva s-a privire adăposteşte dulci primăveri
Pline de miresme frânte într-un asiatic apus,
Cu plete risipind in frăgezimea vântului dureri
Cu braţele ocrotind vremi ce s-au dus.
În jurul aceluiaşi cânt,fredonat în surdină
De noaptea pictată-n efemeritate.

Surâsul său conduce marşul revoluţionar
În virtuoasa taină a munţilor
Departe de primejdia păcatului ereditar
Ce-nmugureşte-ncet în trupul pruncilor.
În urma să fim cu-n viitor al aceluiaşi vid
Să aşteptăm,să ne păzim de mediocritate.

Tăcerea lui porneşte pe-un fulger călare
Gata să schimbe lumea întru a sa făptură
Jertfă va fi fiorul al unei ierni viitoare
Pe-altarul vieţii însăsi bietul copil îndură
Basmul înfrânt de nori si vânt
În năpraznica goană a unor suflete,
A unor oameni.

Micul nostru copil nu poate fi mai mult
Decât un fir ţesut în propria sa creaţie
Agitându-şi aripile in adevăr ocult,
Şi-n a păsărilor măiastră invocaţie
Înaintea-i eliberăm din noi atotputernici zei
Iar stelele sclipesc cu-ardoare în fiecare seară
Şi cerul si pământul se întâlnesc în strigătul ei
Noua făptură numită Zi,
Numită Viaţă.

Eroism amorf

Sufletul sau e martirul unei lumi necunoscute
Furia i se dizolva in forte neprevazute
Teroarea ii serveste ca noua doctrina
Privirea sa ti-alunga visul intr-o tacere deplina.


Maiastrul cant tanjeste crunt in admiratia noastra
Dezvelind trupe sangerii in pajistea sihastra
A ceea ce a fost odata un spirit medieval
Popor cu strasnic fier in piept,si urlet de-animal.


Apus topeste vrajba in mandrul neam uitat
Varsand din sange ura pe sangele deja varsat
Si agitand nelinisti demult tesute-n pantec,
Armele lor urmeaza preacunoscutul cantec.

Marsul puterii,iata,acum il stiu prea bine
Tancuri se nasc din vidul cunoasterii de sine
Moartea se pleaca-n fata soldatului ce piere
In plumbul visului de astazi,imbratisat de-o adiere.

Soldatul rus e demonul dorintei,
Motorul tiraniei,pionul suferintei.
Iar dintr-o singura clipire
Se naste intaiul rosu fulger
Cel insetat de nemurire.

Dar timpul este doar un simplu surogat
Al unei PasariFaraNume dintr-un trecut indepartat.
Si chiar de aripile sale ar mirosi a libertate
Conservator ii este gandul,solicitat de-absurditate.

Cu toate acestea te implor,Tanar creat de vant,
Sa nu te-ncrezi vreodata in cuvant!
S-asculti numai de susur de izvor!
Si sa iubesti doar oda codrilor !

In memoriam

Din Soare se nasc inimi,topindu-se in Mare.
Si-nvolburate valuri conduc idoli in zare
Supunerea e lege,recunostinta sfanta
Iar linistea-si saruta scumpul copil ce canta.

Cerul isi tese voalul peste pietris de munte
Mici vise se desprind din suferinda frunte
A unui spirit brav,cu chip de dor si planset
Si-al carui pur suspin traieste intr-un zambet.

El este fiul norilor
Ce se inflacareaza
La fiecare sunet
Ce-n minte il urmeaza.

Furtuna il inalta pe un tainic altar
Delir frumos l-asteapta pe frunze de artar.
Celebra-i este umbra,celebru-i este cantul
Nociva-i e dorinta,nemuritor cuvantul.

Vartejul agoniei i-a ancorat dorinta-n vid
Acum e omul fara suflet intr-un poem fervid
Traind in urlet crunt de lup,in aer calm,timid
In moartea sa nu s-a aflat decat un genocid.

El este tatal florilor
Ce-adesea ne sopteste
Miracolul padurilor
Ce-n veci in noi va creste.